marți, 24 iunie 2014

La musique, c'est autre chose...



    Muzica e ceva special. Cu doar câteva sunete se poate exprima o idee, o mică poveste sau o epopee fantastică. Se poate planifica minuţios o compoziţie dar în aceeaşi măsură este admirabilă improvizaţia  , cu aerul ei de prospeţime , de noutate surprinzătoare .  Totul porneşte din inspiraţia celui ce creează.
      Demersul acestuia are ca fundament dorinţa de a împărtăşi cuiva un sentiment iscat de o întâmplare, de un fapt, de o amintire, de o reverie, de o conexiune oarecare. Până în acest punct răspunderea revine autorului...şi aşa trebuie să fie.Pentru că, dacă artistul caută calitatea şi modul cel mai elevat de prezentare,  dacă nu se complace în rezolvări de situaţii la modul simplist(cu gândul că un neavizat nu va detecta ezitarea sau nepriceperea), atunci creaţia sa va căpăta puterea de a rezista în timp şi în memoria iubitorilor de muzică.
       Ascultătorul e...altceva. El este o antenă capabilă să recepţioneze mai bine sau cu defecte. Depinde de orientare, adică de cunoaştere. Reperele istorice şi geografice, cultura muzicală a unei populaţii sau a unei generaţii reprezintă puncte cardinale pentru fiecare om. Privind lucrurile din acest unghi , trebuie să accentuez responsabilitatea ascultătorului faţă de personalitatea sa, construită şi educată să nu accepte compromisul, neautenticul, imitaţia, snobismul, curentul de opinie nemotivat, lipsa de valoare şi lista poate continua. Respectul de sine înseamnă să doreşti, să vrei ceva în cunoştinţă de cauză. Să ştii ce sunete declanşează anumite trăiri, care sunt instrumentele cu care intri în rezonanţă, care e ritmul de care ai nevoie într-o anume clipă. Să ştii, adică să fi trăit experienţa unei audiţii conştiente şi la final să ai câteva argumente pozitive sau negative, să poţi formula o părere.
      Muzica mea , cea pe care eu o îndrăgesc nu este neapărat cea mai bună ci răspunde felului meu de a fi. Un cântec trebuie să-mi ofere imaginea unui întreg bine structurat : un început care să mă acomodeze cu tema, cuprins consistent condus către momentul culminant, intermezzo (ca un respiro necesar în toiul intrigii), repetarea temei (sub forma refrenului acolo unde e cazul) şi finalul care încheagă totul. Aştept de la linia melodică o anume spontaneitate, o simplitate firească, fără tenta de muncă laborioasă, de chin. Ei...asta e artă cu adevărat.
      Armonia este cea care dă culoare. Dintr-o dată, schiţa începe să semene cu un tablou. Aşa cum pictorul amestecă pe paleta sa alb, negru, roşu, galben, albastru, în  anumite proporţii  pentru a ilustra chipul unui personaj, tot aşa un amalgam de sunete diferite se înalţă în aceeaşi clipă completându-se cu bucurie şi dărnicie unele pe altele într-un fel subtil. La reuşita experimentului contribuie  "glasurile" instrumentelor, vocile lor inconfundabile dar şi cea solistului.
      Cuvintele au un rol esenţial în "decorarea" ansamblului. Ele au  un ritm  interior, silabe ale căror accente  vin să sublinieze intensitatea unor sunete şi , la rândul lor, sunt susţinute de acestea. Spre deosebire de melodie, versurile cer o îndelungă şi atentă căutare. Asta înseamnă pricepere şi dorinţa de a face temeinic un lucru pentru care ai chemare.
       Rafinamentul detaliilor pică în sarcina interpreţilor. Lucrarea este percepută prin prisma talentului, a carismei celor aleşi să prezinte publicului crâmpeie mai mult sau mai puţin  inspirate. El este deţinătorul unui instrument inefabil şi anume vocea, prin intermediul  căruia , dacă îl cunoaşte îndeajuns şi dacă îl stăpâneşte suficient (cum s-ar zice, a exersat), poate transforma cenuşiul anost al cărbunelui în lucire de diamant. Şi aici este tot  artă.
       Aspectul vizual (de tip videoclip) comportă o discuţie separată pentru că de cele mai multe ori are rolul de a abate atenţia de la superficialitatea creaţiei în sine.
      Melodia prezentată mai jos este o revelaţie târzie, în sensul unui mare decalaj  între apariţia ei şi momentul în care a ajuns la mine.Încă de la început am ştiut că-mi transmite un mesaj.Dacă ar fi să o definesc în doar trei cuvinte,ele ar fi acestea :"Aşa sună bucuria ".Să detaliez ? Bun...
       La primele acorduri am avut acelaşi sentiment ca atunci când te afli pe malul unei ape şi eşti tentat să  scufunzi  talpa în undele line dar te temi că sunt reci ca gheaţa. Apoi, instrumentele au glăsuit cald şi mi-au dat încredere. Oamenii nu au ţipat ci au urcat delicat treptele scării muzicale, ca un prolog care-mi dădea puterea de a decide dacă voi asculta până la capăt sau nu. Şi am ascultat, intrigată de abordarea unei teme aparent simple: visul. Sau mai bine zis, visarea cu ochii deschişi; desprinderea de realitate şi plonjarea într-un Univers ideal.
       Genul grupului "Boston" este departe de perfecţiunea Clasicismului . Pe de altă parte, niciun curent muzical nu este perfect. Există destul loc şi pentru inspiraţia creatoare a contemporanilor, oricare ar fi anul reţinut convenţional de calendar . "More than a feeling" e doar un pretext de discuţie. Sunt multe rătăcite printre stilurile mai vechi sau mai noi care merită ascultate.

                                           


Niciun comentariu: